Mă bucur și în acest an că am ocazia de a vă adresa câteva cuvinte cu prilejul Zilelor Culturale Maghiare din Cluj. În astfel de momente, de obicei sunt rostite cuvinte de apreciere la adresa organizatorilor. De această dată, îmi face plăcere să adresez cuvinte de laudă întregii echipe conduse de Gergely Balázs. 

Zilele Culturale Maghiare din Cluj nu reprezintă doar unul dintre multele evenimente culturale din oraș. Acest eveniment înseamnă ceva mai mult. Este un adevărat brand, are o adevărată magie, un farmec aparte și un exemplu excelent, urmat deja de cei care îl consideră demn de urmat. 

Dragă Balázs, ție și întregii tale echipe, vă doresc putere și perseverență. Vă doresc, ca în anii care urmează, să organizați multe ediții dedicate acestui eveniment. Vă doresc și cât mai mulți susținători, pentru că veți avea nevoie de ei. 

Dragi oaspeți, dragi prieteni!

Îngăduiți-mi să vă împărtășesc și câteva gânduri personale. În această zi sărbătorim cultura noastră, cultura maghiară. Aici în Cluj, în Transilvania, eu în fiecare zi trăiesc în această cultură, așa cum trăim noi toți cei peste un milion de oameni în comunitatea maghiară. Aceste zile culturale maghiare sunt puțin diferite de cele din alte orașe maghiare din Ungaria, Voivodina, Slovacia, Serbia sau Ucraina. Sunt zilele culturale maghiare din Transilvania, cu tot ceea ce reprezintă acestea în 2017. Există, totuși, unele asemănări lingvistice, culturale, părți comune ale istoriei și ale identității noastre, pentru care trebuie să luptăm și să depunem tot efortul pentru a le păstra și de o parte și de alta a graniței.

Doamnelor și domnilor!

Eu locuiesc din 1987 în acest oraș. De fapt, am decis să mă mut aici în 1986, dar mi-am îndeplinit mai întâi serviciul militar. 

Pe acea vreme se asimila tot ce era maghiar. Această afirmație este impersonală. Dictatura lui Ceaușescu a condamnat la asimilare tot ce nu era românesc. Dictatorul a comis o crimă colectivă. Singur nu ar fi fost capabil de faptele pe care le-a comis. Precum nici Hitler, nici Stalin și nici un monstru sângeros nu a acționat singur, așa că nici el nu a comis singur aceste fapte. Această afirmație sună ciudat, însă lasă loc pentru dezbatere. 

Dacă îmi permiteți, într-un astfel de moment și puțin umor negru: suntem atât de bogați încât am avut până și un dictator. Deși trebuie să adaug neapărat că l-am primit, nu l-am meritat. Așa cum am primit în ultimul secol multe lucruri, pe care nu le-am cerut și nu le-am meritat. Și sper că această istorie nu se va repeta în viața noastră, sau a copiilor, a nepoților noștri. 

O crimă atât de mare nu a putut fi comisă de un singur om. E bine să ne amintim de acest lucru din când în când, pentru că, uneori, suntem dispuși să ne imaginăm că un singur om a putut fi responsabil pentru cele petrecute atunci. 

Pe vremea în care am fost un neam condamnat la asimilare, o cultură, o tradiție, o limbă condamnată la asimilare, când unii se pregăteau de dispariția acestora, eu, în acest oraș, pe la sfârșitul anilor optzeci, am simțit că există speranță. Am simțit că mai este totuși timp, este posibil, putem supraviețui. 

A fost posibil, părea posibil încă de atunci. Există multe motive și explicații în spatele acestei posibilități, multe persoane cât o instituție, care ne-au dat încredere și putere. A existat o deschidere în acest oraș, o tradiție pentru incluziune. S-a simțit imediat acasă cel care a sosit aici și a vrut să rămână aici pentru o perioadă mai scurtă sau îndelungată. Este important să ne amintim de acest lucru acum, după 27 de ani de la căderea dictaturii, pentru că nu trebuie să uităm de unde am venit. 

Am să vă pun o întrebare, însă nu dintr-un context istoric. Va trebui să îmi iertați acest lucru, pentru că eu nu sunt un istoric. Haideți să încercăm să ne imaginăm cum ar arăta Ardealul, Transilvania noastră dacă în 1989 nu ar fi căzut dictatura, dacă Ceaușescu ar mai fi avut câțiva ani la dispoziție pentru a-și îndeplini planul criminal. Am fi supraviețuit? Cine ar fi supraviețuit? 

Când am sosit eu în Cluj nu aveam nici o idee când va cădea regimul comunist. Atunci când a căzut credeam cu naivitate că vom scăpa imediat de moștenirea acestei ere. O moștenire care, ca orice trecut și ca orice moștenire, a lăsat urme până acum, în viața noastră de astăzi. Pe atunci încă nu știam. De unde să fi știut eu de acest lucru?

Am pornit de jos, dar am avut puterea de a ne înălța, am avut puterea să rămânem. Mulțumită acelei culturi, în sensul cel mai larg al cuvântului, care răsufla în acest oraș și care a supraviețuit până acum. 

Acea stare de spirit, acea atitudine față de lume, regândirea timpului trecut, creație și construcție, acea cunoaștere care, ca orice cunoaștere, ne arăta calea.

Azi, după aproape 100 de ani de când strămoșii noștri au primit de la soartă România în dar, avem iar ocazia și motivul să ne gândim la ce am devenit și la ce am fi putut deveni. Dacă!

Dar nu există dacă. Până la urmă viața, soarta și mai ales viitorul unei națiuni, al unei comunități nu poate fi constituit din ce ar fi dacă, ce ar fi fost dacă. Contează doar ce am trăit și cum am trăit, cum ne-am îndeplinit menirea, oricare ar fi fost menirea noastră. Noi, aici, avem un rost, o sarcină de îndeplinit, pentru urmașii noștri. Avem de muncit în acest oraș, în această regiune.

Acum mai bine de trei decenii, când am sosit în acest oraș, iar orașul m-a primit și m-a acceptat, nu mă gândeam doar la trecut, mă gândeam, mai degrabă, la viitor. Am crezut și cred neîncetat și azi, că aici în Cluj, aici în Transilvania, noi, comunitatea maghiară, avem viitor. 

Pe atunci nu eram liberi. Aveam însă credință, aveam putere și eu aveam o energie inexplicabilă pentru căutarea cunoașterii, pentru a învăța. 

Apoi a venit libertatea, s-a deschis lumea în fața noastră și ne-a adus noi provocări. 

Doamnelor și domnilor!

Atracția Clujului nu s-a diminuat de-a timpul secolelor. Nu este ușor să descifrăm acest farmec al orașului. Vedem cum Clujul atrage mii de tineri dornici să se îmbogățească în primul rând cultural și în cunoaștere, tineri maghiari, care fac Clujul mai bogat. 

Astfel, am credința că, în ciuda tuturor semnalelor de alarmă, avem un viitor aici, în acest oraș, în această regiune. Avem nevoie să ne îndreptăm privirea, din când în când spre trecut, dar avem nevoie mai ales de viitor. Avem nevoia să inventăm, să construim și să consolidăm viitorul. 

În ultimele zile m-am convins din nou: nu ne va fi cu nimic mai ușor decât le-a fost, în secolul care a trecut, nobililor noștri predecesori. Trebuie să ne inventăm viitorul, fiecare comunitate trebuie să își inventeze viitorul, dar astfel încât viziunile noastre pentru viitor să se împletească, nu să se împotrivească. La baza acestui viitor comun stă dialogul și respectul reciproc. Nu va fi ușor. Dar va fi posibil. 

Cu câteva zile în urmă am încercat să vorbesc deschis despre acest lucru, dar am stârnit o furtună de reacții. Nu vreau acum să repet ce am spus. Nu vreau să repet așa cum secuiului proverbial i s-a reproșat după jumătate de secol de căsnicie, că nu i-a spus soției, nici măcar o dată de la cununie, că o iubește, și a răspuns: ți-am spus că te iubesc când te-am luat, dacă se schimbă ceva, te anunț. 

Același lucru pot să vă spun și eu: dacă se schimbă ceva, vă anunț.

Doamnelor și domnilor!

De câteva decenii, noi, maghiarii din Cluj ne plimbăm pe strada Jókai, în timp ce prietenii noștri  români se plimbă pe strada Napoca, iar cele două străzi sunt aceeași stradă. Și în viitor ei se vor bucura de minunatele clădiri de pe strada Iuliu Maniu, în timp ce noi vom admira aceleași clădiri pe strada Szentegyház. 

Vor putea coexista aceste două realități? Noi, cu siguranță, trăim și muncim cu credința că pot coexista. 

Anul viitor, am putea arbora vela dialogului româno-maghiar pe catargul Zilelor Culturale Maghiare din Cluj. 

Se pare că vânt prielnic vom avea din abundență, trebuie să deschidem vela și să progresăm. Dacă nu, măcar vom ști că am încercat.