Însă ei nu au căzut pe câmpul de luptă, în timpul unei bătălii, nu au fost doborâți de lovitura sabiei inamicului sau a unei arme de foc. Acești oameni, adevărați eroi, au pierdut lupta cu viața în fața tribunalului unei puteri opresive, în așteptarea unui verdict nedemn pentru un soldat. Ei sunt cei care au luptat și și-au dat viața pentru libertate, și-au păstrat demnitatea umană până  în ultimul moment, gest care demonstrează chiar mai mult măreția lor, iar amintirea sacrificiului lor este păstrată de fiecare dintre noi și va fi transmisă generațiilor următoare.

Alături de cei 13 generali martiri de la  Arad ne amintim astăzi și de soldații noștri și, în același timp, de sutele și miile de soldați necunoscuți care și-au pierdut viața pe câmpurile de luptă în timpul Războiului de Independență de la 1848-49.

Respectăm și cinstim memoria lor, pentru că moștenirea pe care ne-au lăsat-o este ca o flacără care rămâne aprinsă permanent în memoria colectivă a națiunii și, chiar dacă de atunci au trecut 170 de ani – aproape 5-6 generații – marea luptă pentru libertate din secolul al XIX-lea continuă să ne indice,  precum un far sau o busolă, direcția corectă pe care trebuie să o urmăm.

Problema libertății este întotdeauna de actualitate. A fost de actualitate în fiecare etapă a istoriei societății, a fost un element decisiv în eforturile comunității de păstrare, de consolidare a identității și încă mai este de actualitate și astăzi. Existența sa nu încetează și, tocmai atunci când aproape credem că ne-am dobândit libertatea, atunci, în câteva clipe se spulberă, devine din nou neatins, tot mai departe, transformându-se mereu într-un nou obiectiv.

Există cel puțin două explicații pentru aceasta situație.

Una dintre cauze este caracterul omului. Acel caracter, care, în mod aparent s-a schimbat, a evoluat, dar dacă îl analizăm puțin mai profund, constatăm că, pe de o parte, există și acum intenția unora dintre cei aflați la putere de a limita libertatea, iar, pe de altă parte, există dorința puternică a oamenilor de a se împotrivi opresiunii, de a lupta  pentru libertate, iar acest lucru nu s-a schimbat cu nimic de-a lungul istoriei.

Celălalt motiv se referă la natura libertății. Nu este suficient să o dobândești o singură dată, trebuie să o păstrezi, să o cultivi, să o aperi continuu, să o dăruiești și altora, dar și să conștientizezi care este limita acestei libertăți, libertatea totală și, mai mult, să conștientizezi când libertatea fără limite începe să îngrădească libertatea celorlalți.

Libertatea este și o responsabilitate. Libertatea are cu adevărat valoare doar dacă este și echivalentul unui sistem, al unei reguli care stabilește limitele primului motiv invocat, și anume, natura crudă a omului, o anumită tipologie a  caracterului uman.

Astfel, atunci când vorbim despre libertate, atunci când căutăm libertatea în secolul XXI, atunci când luptăm pentru libertate, poate că ar fi indicat să începem de la demnitatea umană.

Deoarece demnitatea umană nu poate fi limitată prin legi și reglementări, nu poate fi luată. Pentru că, dacă demnitatea umană este încălcată, atunci, în mod cert, nu există nici libertate. Și tot ce pare a fi o exprimare a libertății, este de fapt doar o iluzie a acesteia.

Prin urmare, atunci când în secolul XXI, în această țară, care este de o sută de ani căminul nostru, milităm pentru libertatea noastră, a tuturor, pornim și noi de la inviolabilitatea demnității noastre umane.

Când spunem prietenilor noștri români că nici libertatea lor nu poate fi completă dacă libertatea noastră nu este împlinită, atunci vrem să consolidăm acel fundament pe care și ei, la rândul lor, au clădit libertatea națiunii române, și care nu  poate limita – dacă se dorește a fi cu adevărat libertate, dacă provine din demnitatea umană – libertatea tuturor celorlalte comunităților naționale.

Astăzi, avem mult mai multe întrebări decât răspunsuri pe care să le putem oferi și care să fie acceptabile pentru fiecare dintre noi.

Atunci când societatea trece printr-o perioadă de dezbinare nemaiîntâlnită de multă vreme, atunci când stigmatizarea celuilalt s-a transformat într-o rutină zilnică, când nivelul de încredere este la nivelul cel mai scăzut posibil, în acest moment ar trebui să putem fi cu toții de acord, cel puțin asupra unui singur aspect. Asta ne învață și experiența transilvană.

Ar trebui să putem fi de acord cu faptul că opiniile diferite trebuie să fie acceptate reciproc și, uneori, acestea înseamnă și moduri de viață diferite, iar toate acestea trebuie respectate. Ar trebui să putem fi de acord cu faptul că întărirea și păstrarea identității unei comunități naționale trebuie și poate chiar să existe și alături de identitatea unei alte națiuni.

Aceasta este condiția esențială pentru conviețuirea pașnică, pentru respectul reciproc, pentru acceptarea și respectarea demnității umane.

Pentru că, doamnelor și domnilor, avem experiența istoriei comune, cu toții știm că unde diferențele de opinii nu sunt reciproc acceptate atunci - mai devreme sau mai târziu – nici oamenii care își asumă aceste opinii nu se vor accepta reciproc. Iar acest lucru a dus întotdeauna la opresiune. Apoi represiunea a generat întotdeauna conflicte, pentru că natura umană nu permite încălcarea demnității.

Să ne gândim puțin, cine au fost oamenii pe care opresorii i-au condamnat la moarte aici. Gândiți-vă cât de diferiți erau unul de celălalt, prin origine, religie, limbă maternă și cine știe în câte alte aspecte.

Dar într-un singur punct de vedere se asemănau, totuși. Ei au crezut mereu în demnitatea inviolabilă a omului și în libertatea care provenea din aceasta. Au crezut în faptul că nu se poate interzice, au crezut că unei națiuni nu i se poate lua dreptul de a-și decide singură soarta, de a-și decide  propriul viitor.

Aceasta a fost ideea care i-a unit, despre care gândeau cu toții la fel și care a depășit toate diferențele care îi separau pe: Knezic Károly,  Nagysándor József, Damjanich János, Aulich Lajos, Lahner György, Poeltenberg Ernő, Leiningen-Westerburg Károly, Török Ignác, Vécsey Károly, Kiss Ernő, Schweidel József, Dessewffy Arisztid și pe Lázár Vilmos.

Aceasta este și astăzi una dintre lecțiile importante și  valabile  ale luptei pentru libertate, a acțiunii comune, a vieții și a morții comune: faptul  că întotdeauna poate exista o valoare și o cauză care nu poate fi asociată unei singure persoane,  care unește, conduce, motivează și îndreaptă spre o direcție comună oameni diferiți, chiar foarte diferiți prin nenumărate aspecte..

Acest lucru poate fi numit în multe feluri, patriotism, dragoste de țară, dar oricum i-am spune, în spatele fiecărei denumiri vom regăsi demnitatea umană și libertatea.

„Pasărea are aripi și libertate, noi avem patria noastră, pământul nostru natal și foarte multe sarcini de îndeplinit”, spunea Tamási Áron.

Uneori stau ore întregi și reflectez asupra acestei idei și mă întreb adesea: oare noi nu avem libertate deplină pentru că nu avem aripi? Nu putem face ceea ce ne dorim? Nu putem zbura spre locurile unde vrem să ajungem?

Și întotdeauna, ori de câte ori încerc să aflu răspunsul la această întrebare, ajung la concluzia că nu despre acest lucru este vorba.

Este vorba despre faptul că, noi, pe lângă libertatea noastră avem o responsabilitate care  vizează pământul nostru natal. Noi trebuie să fim liberi în patria noastră și să fim liberi pe pământul nostru natal. Noi trebuie să luptăm pentru libertate în patria noastră sau pretutindeni unde putem acționa în interesul pământului nostru natal.

Și trebuie să avem mereu în vedere această responsabilitate. Aceasta nu este o limitare, este o responsabilitate care aparent este limitativă. Aceasta nu este o chestiune de constrângere, este un angajament. Nu este acceptarea lipsei de libertate, ci expresia inevitabilă a nevoii de libertate. Iar cei care au acționat și luptă și astăzi pentru pământul lor natal, pentru căminul lor – uneori cu arme, altă dată cu penița –  cu toții se gândeau la libertate ca la expresia demnității umane, o considerau o mare responsabilitate.

Iar cei care muncesc pentru țara lor, pentru pământul natal și  pentru națiune merită  cel mai mare respect din partea tuturor.

Iar cei care au fost în stare să-și sacrifice viața pentru toate acestea, ei rămân ca o lumină a istoriei, deoarece se reflectă în memoria colectivă, fiind, în același timp, scut și sabie, măsură și îndrumare.